Decizia CCR nr. 234/2017Punctul 24

24. Faptul că, în speță, instanța judecătorească a pronunțat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală - nu înseamnă că, în realitate, nu a fost comisă o faptă, care poate fi ilicită, fără a viza, însă, sfera ilicitului penal. Astfel, este posibil ca fapta inculpatului să nu fie prevăzută de legea penală, dar să îmbrace totuși forma unui ilicit civil, antrenând, astfel, o răspundere civilă delictuală. În această situație, dacă în cursul procesului penal a fost dispusă o măsură asigurătorie în condițiile art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, aceasta se menține de drept în ipoteza art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală și după pronunțarea hotărârii definitive de achitare, întrucât vizează garantarea reparării pagubei produse părții civile în condițiile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, iar pretențiile civile vor fi soluționate de instanța civilă într-o acțiune ulterior introdusă. În consecință, putându-se promova o acțiune civilă, este firesc ca la finalul procesului penal să se ia măsurile necesare pentru garantarea reparării pagubei pentru care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în condițiile în care aceasta din urmă are posibilitatea legală de a se adresa instanței civile. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit art. 397 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală, „aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii“. ...