Decizia CCR nr. 244/2017Punctul II

II. Cadrul constituțional și legal referitor la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate - un control de constituționalitate exercitat la sesizare și în limitele acesteia Față de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și exceptând controlul de constituționalitate al inițiativelor și legilor de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță numai la sesizare și în limitele acesteia. O extindere a controlului se poate realiza numai în cazul obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate, iar, în această din urmă privință, numai în situația admiterii excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la textul/textele ce formează obiectul sesizării. Astfel, în privința excepțiilor de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede: (1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. În continuare, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că, „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“. Față de prevederile legale citate rezultă că, în cadrul excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității dispozițiilor legale cu privire la care a fost sesizată prin încheierea instanței de judecată. Numai dacă admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cu privire la care a fost sesizată, Curtea își poate extinde controlul și asupra altor dispoziții din același act normativ, cu condiția ca acestea din urmă să nu poată fi disociate de prevederile ce formează obiectul sesizării. În acest sens, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența sa, a statuat că excepția de neconstituționalitate are o anumită structură, fiind, în mod esențial, constituită din trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat și motivarea de către autorul excepției a pretinsei contrarietăți existente între cele două texte. Indiscutabil, primul element al excepției se circumscrie, fie simplei indicări a textului pretins neconstituțional, fie menționării conținutului său normativ, iar cel de-al doilea, indicării textului sau principiului constituțional pretins încălcat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Așa fiind, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate, deoarece, contrar sistemului nostru constituțional, ar exercita un control din oficiu (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). De asemenea, prin Decizia nr. 63 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 14 februarie 2007, și Decizia nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din data de 2 iunie 2008, Curtea a statuat că invocarea în susținerea excepției a unor prevederi constituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței de judecată, contravine dispozițiilor art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1) -(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată. Or, câtă vreme autorul excepției nu poate invoca în fața Curții neconstituționalitatea altor dispoziții de lege, atunci nici Curtea însăși nu se poate pronunța, fără depășirea cadrului procesual specific, asupra altor prevederi legale decât cele cu care a fost sesizată. În consecință, jurisdicția constituțională nu se poate substitui autorului excepției în privința alegerii textului criticat ori invocării motivului de neconstituționalitate, pentru că aceasta ar echivala cu exercitarea unui control din oficiu (a se vedea Decizia nr. 119 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 8 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013). Contrar dispozițiilor legale mai sus citate, astfel cum au fost interpretate într-o jurisprudență constantă din care am evidențiat câteva exemple, în prezenta cauză, Curtea a procedat la stabilirea, în mod direct, a unui alt obiect al excepției de neconstituționalitate, diferit de cel cu privire la care a fost sesizată și cu privire la care s-au derulat toate etapele procedurale. O asemenea procedură nu este însă admisă de lege, nici în privința Curții Constituționale (întrucât ar avea semnificația exercitării unui control din oficiu) și nici în privința autorului excepției, care rămâne legat de cadrul procesual al excepției de neconstituționalitate fixat în fața instanței de judecată sau de arbitraj comercial. Potrivit normelor constituționale și legale, litigiul constituțional trebuie să se desfășoare numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de autorul excepției ori de Curtea însăși. Dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora, în caz de admitere, Curtea se va pronunța și asupra altor prevederi din actul atacat, de care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare, nu sunt aplicabile în cauza de față, deoarece, deși instanța de contencios constituțional a dispus admiterea excepției, această soluție nu a vizat prevederile menționate în sesizare. Prin urmare, numai în cazul în care Curtea ar fi admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate în sesizare, adică a art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, ar fi putut să își extindă controlul și asupra altor prevederi din actul atacat, dacă acestea nu puteau fi disociate de cele menționate în sesizare. Cu alte cuvinte, în prezenta cauză, Curtea s-ar fi putut pronunța asupra neconstituționalității dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală numai în situația în care ar fi admis și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. (7) din același cod, acestea din urmă fiind prevederile ce constituie obiect al excepției. Nu poate fi reținută nicio eventuală eroare „materială“ sau o eroare în privința identificării exacte a obiectului excepției de neconstituționalitate, deși Curtea a justificat schimbarea de obiect prin aceea că, „trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal“. Astfel, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de către procuror, fiind greu de crezut că acesta a fost în eroare/necunoaștere atunci când a înțeles să critice dispozițiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală. Tot astfel, instanța care a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală este cea mai înaltă din ierarhia instanțelor judecătorești, fiind greu de acceptat că și aceasta s-a aflat în eroare atunci când a reținut același obiect al excepției de neconstituționalitate invocat de procuror și a exprimat opinia asupra sa. De asemenea este greu de crezut că și Guvernul și Avocatul Poporului au perpetuat o eventuală eroare în privința textului de lege criticat. Toți acești actori procesuali au invocat, au apreciat, s-au referit exclusiv la art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, iar Curtea Constituțională a stabilit, ulterior, independent de toate aceste susțineri și opinii, un cu totul alt obiect/cadru de soluționare a excepției de neconstituționalitate, cu motivarea că, de fapt, aceasta ar fi fost „voința reală a părților“, fundamentată pe un raționament propriu/distinct al Curții. Dacă s-ar accepta o astfel de extindere a competenței Curții Constituționale ar însemna că s-ar accepta sesizarea acesteia, din oficiu, cu orice excepție de neconstituționalitate, în orice cauză ce îi este supusă soluționării, independent de sesizare, cauză, puncte de vedere exprimate, cu denaturarea întregului cadru constituțional și legal care configurează regimul excepțiilor de neconstituționalitate. ...