Decizia CCR nr. 202/2017Punctul 16

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, deși autorul excepției de neconstituționalitate invocă mai multe prevederi din Legea nr. 304/2004, principala critică de neconstituționalitate formulată vizează o pretinsă lipsă de independență a judecătorului și încălcarea principiului constituțional al separației puterilor în stat, vicii generate de subordonarea sub aspect financiar a instanțelor judecătorești față de Ministerul Justiției. Cu privire la această critică, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 850 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, constatând că aceste dispoziții nu sunt de natură a afecta înfăptuirea justiției în concordanță cu principiile enumerate la art. 124 din Constituție și nici nu pot afecta statutul constituțional al judecătorilor. Prin definiție, justiția este un serviciu public, fiind firesc și necesar ca activitatea instanțelor și parchetelor să fie finanțată de la bugetul de stat, astfel cum prevede art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Faptul că ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și că bugetul instanțelor judecătorești este gestionat de Ministerul Justiției constituie doar un aspect legat de administrarea financiară, printr-un organ de specialitate al puterii executive, a activității desfășurate de acestea, fără a se crea astfel un raport de subordonare între cele două categorii de entități aparținând unor autorități publice distincte. Instanțele judecătorești aparțin puterii judecătorești și nu au în competențele proprii activități de execuție bugetară, acestea fiind specifice instituțiilor și organelor aflate în structura Guvernului. Principiul separației și echilibrului puterilor statului nu poate fi afectat prin aceea că latura bugetară a activității de natură administrativă a instanțelor judecătorești este atribuită unei instituții ce aparține puterii executive, așa cum acest lucru nu poate echivala nici cu încălcarea independenței judecătorului sau a principiilor ce guvernează realizarea actului de justiție. Atribuția esențială și definitorie a judecătorului, aceea de „a spune dreptul“, concretizată în soluțiile pronunțate și motivate, nu poate avea nicio legătură cu gestionarea bugetului unei instanțe judecătorești. ...