Decizia CCR nr. 137/2017Punctul 20

20. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut, prin aceeaşi decizie, că Înalta Curte a apreciat că, fiind vorba de o condiţie specială referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, în absenţa îndeplinirii ei, instanţa se află în situaţia unui fine de neprimire având drept consecinţă imposibilitatea analizării fondului pretenţiilor şi, deci, respingerea acţiunii. Ca atare, nu se poate susţine că partea avea deja un drept născut, de a sesiza instanţa, decurgând din nesoluţionarea notificării înăuntrul termenului (de 60 de zile) prevăzut iniţial de art. 25 din Legea nr. 10/2001, şi valorificabil ca atare în prezent. Partea avea, întradevăr, posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluţionare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 să sesizeze instanţa, să pretindă şi să obţină soluţionarea pe fond a pretenţiei, aşa cum s-a statuat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite nr. XX din 19 martie 2007. Având în vedere însă că nu şi-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, partea va trebui să se supună condiţiilor de fond şi de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va învesti instanţa de judecată. În acest sens, instanţa supremă a subliniat că dreptul de acces la un tribunal este, în esenţă, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acţiune şi nici cu dreptul subiectiv civil şi că este de principiu că actele procedurale (cum este şi cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă existente la data efectuării lor. ...