Decizia CCR nr. 756/2017Punctul 23

23. Înalta Curte a apreciat că, fiind vorba de o condiție specială referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în absența îndeplinirii ei, instanța se află în situația unui fine de neprimire, având drept consecință imposibilitatea analizării fondului pretențiilor și, deci, respingerea acțiunii. Ca atare, nu se poate susține că partea avea deja un drept născut de a sesiza instanța, decurgând din nesoluționarea notificării înăuntrul termenului (de 60 de zile) prevăzut inițial de art. 25 din Legea nr. 10/2001, și valorificabil ca atare în prezent. Partea avea, întradevăr, posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 să sesizeze instanța, să pretindă și să obțină soluționarea pe fond a pretenției, așa cum s-a statuat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. XX din 19 martie 2007. Având în vedere însă că nu și-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, partea va trebui să se supună condițiilor de fond și de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va învesti instanța de judecată. În acest sens, instanța supremă a subliniat că dreptul de acces la un tribunal este, în esență, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune și nici cu dreptul subiectiv civil și că este de principiu că actele procedurale (cum este și cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerințelor de fond și de formă existente la data efectuării lor. În concluzie, având în vedere și aceste argumente, desprinse din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015, anterior menționată, Curtea Constituțională nu a reținut criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces liber la justiție. ...