Decizia CCR nr. 17/2017Punctul 7

7. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost dedusă din compararea acestor dispoziţii cu cele ale art. 236 alin. (4) din acelaşi act normativ referitor la durata maximă reglementată de legiuitor în cazul arestului preventiv dispus în cursul urmăririi penale. În continuare, arată că neconstituţionalitatea unui text de lege nu poate fi dedusă din compararea unor instituţii diferite, chiar dacă toate instituţiile respective se referă la măsuri preventive. Măsura controlului judiciar este măsura preventivă cel mai puţin intruzivă prevăzută de Codul de procedură penală. Reglementarea unei durate diferite a măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, este justificată de situaţiile diferite în care se regăsesc inculpaţii în cazul aplicării celor două instituţii, a arestului preventiv/la domiciliu comparativ cu controlul judiciar. De altfel, art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost introdus ca urmare a sancţionării, de către Curtea Constituţională, a dispoziţiei din Codul de procedură penală care nu prevedea termenul şi durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar putea fi luată, tocmai pentru a da eficienţă celor statuate de instanţa de contencios constituţional. Durata maximă a controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, nu poate fi considerată ca neproporţională, având în vedere că aceste măsuri trebuie să asigure scopul pentru care sunt luate, şi care, de altfel, este prevăzut de lege. Aşa fiind, apreciază că durata maximă a controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, este proporţională cu scopul urmărit şi cu restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi ale persoanei faţă de care această măsură este luată. Referitor la invocarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciază că aceasta este lipsită de relevanţă, fiind o decizie de speţă care sancţionează o modalitate de apreciere a acestei măsuri într-o situaţie particulară. În continuare, arată că este eronată susţinerea autorului excepţiei în sensul că legiuitorul a avut în vedere, la stabilirea duratei maxime a controlului judiciar, exclusiv gravitatea infracţiunii. În acest sens, învederează că măsura controlului judiciar se ia potrivit art. 211 din Codul de procedură penală, care face referire şi la art. 202 din acelaşi act normativ, acesta prevăzând scopul ce trebuie asigurat prin luarea măsurii controlului judiciar. Aşadar, situaţiile sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, ele nu sunt stabilite, exclusiv, din punctul de vedere al gravităţii faptei, ci avându-se în vedere mai multe criterii generale sau speciale. Maniera în care ele se reflectă în încheierile instanţelor de judecată nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, arată că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 2 iunie 2008 vizează exclusiv soluţionarea unei căi de atac în cazul măsurii preventive a arestului preventiv. Arată că problema reglementării unui termen de soluţionare a contestaţiei împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost luată sau prelungită măsura controlului judiciar a fost analizată de instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016, paragrafele 27-30, Curtea respingând excepţia, ca neîntemeiată. Apreciază că aspectele care ţin de interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii de lege într-un caz concret nu pot atrage neconstituţionalitatea lor, fiind vorba de o manieră de interpretare şi aplicare particulară. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală. ...