Decizia CCR nr. 19/2017Punctul 30

30. Regimul juridic al dreptului de administrare îşi are temeiul constituţional în prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică „pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice“ sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.“ Dezvoltând aceste prevederi la nivel infraconstituţional, legiuitorul a stabilit, prin dispoziţiile art. 868 din Codul civil, că „(1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.“ Cât priveşte stingerea sa, art. 869 din Codul civil prevede că „dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.“ Rezultă, aşadar, atât din normele constituţionale citate, cât şi din dezvoltarea lor infraconstituţională că dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, fiind condiţionat de existenţa acestui drept şi că, la rândul său, are natura unui drept real principal, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi conferă titularului său prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei. ...