Decizia CCR nr. 795/2016Paragraful 23

20. Faţă de invocarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu este obligatoriu ca sursa financiară să existe in concreto la momentul adoptării legii şi nici să fie indicată în lege, art. 138 alin. (5) impunând mai degrabă ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar (deciziile nr. 173/2002, nr. 320/2013 sau nr. 105/2013), iar lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (deciziile nr. 1.056/2007, nr. 320/2013, nr. 1.092/2008 sau nr. 1.093/2008). În privinţa caracterului suficient al resurselor financiare, însăşi Curtea Constituţională a arătat că ea nu se poate pronunţa, aceasta fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce excedează cadrului constituţional (Decizia nr. 593/2016). Totodată, susţinerea încălcării art. 138 alin. (5) din Constituţie este în dezacord cu prevederile legii contestate, întrucât aceasta nu instituie nicio cheltuială bugetară. De altfel, cheltuielile la care face referire autorul sesizării trebuie cuprinse în proiectul de buget pe anul 2017, care încă nu a fost prezentat Parlamentului, şi se indică, în acest sens, expunerea de motive prin care iniţiatorul legii a arătat că impactul bugetar pentru anul 2017 este de 0,07% din PIB, acest deficit urmând a fi susţinut de creşterea economică aferentă anului 2016. Aceasta apare ca fiind o sursă reală, aptă să acopere cheltuiala bugetară angajată. Se subliniază, în acest context, că reprezentantul Guvernului a participat la toate şedinţele şi dezbaterile din comisia de resort atât în Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, fiind evident că Executivul avea cunoştinţă de modificările legislative preconizate şi fiind implicit de acord cu acestea.