Decizia CCR nr. 766/2016Paragraful 21

19. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 2.749A/2016, a transmis punctul său de vedere parţial identic cu cel transmis în Dosarul nr. 2.719A/2016. Referitor la critica ce vizează nerespectarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, arată că situaţia avută în vedere prin Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este diferită de cea analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993 şi în care a fost sancţionată introducerea unui spor de impozit doar pentru o anumită categorie de funcţionari, respectiv o fiscalitate care s-a îndepărtat de la regulile general admise şi care a devenit discriminatorie din moment ce a introdus criterii care au afectat egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Or, în cauza de faţă, în considerarea specificului anumitor categorii de bugetari, legiuitorul stabileşte condiţii particulare de salarizare, fără ca aceasta să însemne instituirea unor privilegii în sarcina acestora şi nici instituirea unei diferenţe de tratament nejustificate obiectiv, raţional şi rezonabil. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa unei diferenţe de regim juridic justificate obiectiv şi rezonabil de o diferenţă semnificativă de situaţie în care se află personalul din sănătate şi din educaţie comparativ cu celelalte categorii de bugetari, diferenţă care, aşa cum se afirmă, de altfel, în motivarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, a determinat apariţia unor dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, migraţia forţei de muncă atingând cote alarmante, raţiune pentru care această diferenţă impune un tratament legal diferenţiat, pentru ca scopul legitim urmărit, respectiv eliminarea discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, să fie atins. Totodată, se arată că, aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, ca fiind defavorabile, fapt ce nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective. Raportat la critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 47 alin. (4) , art. 50 şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, se precizează că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă asupra aplicării in concreto a normelor privind structura actului normativ sau a condiţiilor de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, fără a se include aici cerinţele privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normelor juridice. Apreciază că Guvernul nu indică textele din Constituţie prin raportare la care se apreciază ca fiind neconstituţionale prevederile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, ci se limitează la a indica anumite carenţe ale procedurii parlamentare de adoptare a actului normativ sus-menţionat, în sensul că, pe de o parte, amendamentele admise ale comisiilor parlamentare sesizate pentru avizare nu se regăsesc în raportul cu amendamentele admise ale comisiei sesizate pentru dezbatere în fond, iar pe de altă parte, prin forma adoptată de Parlament se introduc texte noi, care nu au fost avute în vedere de Guvern la momentul elaborării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. Faţă de această situaţie, apreciază că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel încât acest punct al considerentelor sesizării de neconstituţionalitate apare ca fiind nemotivat. În ceea ce priveşte faptul că forma finală a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 face trimitere la texte noi, care nu au fost avute în vedere de Guvern, preşedintele Camerei Deputaţilor aminteşte că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, Parlamentul deţine monopolul în materia legiferării, iar împuternicirea dată Guvernului de a reglementa prin delegare legislativă este cu titlu de excepţie, de esenţa acesteia fiind supunerea ordonanţelor spre aprobarea Parlamentului prin lege, fără să existe vreo dispoziţie constituţională care să traseze limitele în care Parlamentul poate interveni. O astfel de prevedere ar contraveni, oricum, calităţii Parlamentului de "unică autoritate legiuitoare a ţării".