Decizia CCR nr. 744/2016Paragraful 35

31. Totodată, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, instanţa de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, paragraful 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragraful 14, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75), să săvârşească noi infracţiuni (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Matzenetter împotriva Austriei, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică [Hotărârea din 26 iunie 1991, pronunţată în Cauza Letellier împotriva Franţei, paragraful 51]. Instanţa de la Strasbourg a hotărât că pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Becciev împotriva Moldovei, paragraful 59, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 94). Nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost, de asemenea, recunoscute de instanţa europeană drept motive ce pot justifica prelungirea privării de libertate (Hotărârea din 6 februarie 2007, pronunţată în Cauza Garycki împotriva Poloniei, paragraful 48). De asemenea, în Hotărârea din 10 iunie 2014, pronunţată în Cauza Voicu împotriva României, paragrafele 75-77, instanţa de la Strasbourg a reţinut că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile de menţinere a arestului preventiv pe (i) riscul ca reclamantul să încerce să influenţeze probatoriul în cauză, (ii) impactul pretinselor fapte asupra ordinii publice. În acest sens, instanţele au analizat fiecare circumstanţă a cauzei, realizând o motivare care a avut în vedere situaţia particulară a reclamantului. Acestea au examinat de fiecare dată oportunitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde. În consecinţă, instanţa europeană a considerat că instanţele naţionale au oferit motive suficiente şi relevante pentru respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv într-o măsură mai blândă, iar perioada arestului preventiv nu a fost excesiv de lungă.