Decizia CCR nr. 731/2016Paragraful 28

24. Potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era o cale ordinară de atac, fiind reglementat în Partea specială, titlul II, cap. III, secţiunea II, art. 385^1-385^19. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie, fiind reglementat în Partea specială, titlul III, cap. V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie. Tot astfel, o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.