Decizia CCR nr. 731/2016Paragraful 36

32. În continuare, Curtea a observat că, în acelaşi context, autorul excepţiei a invocat art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluţionate de instanţa europeană. Din această perspectivă, Curtea a observat că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, reglementând principiul legalităţii incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracţiune, potrivit normelor de drept naţional sau internaţional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârşită, la momentul când a fost comisă acea infracţiune. Scopul prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţie este acela de a asigura o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi condamnărilor penale arbitrare, ce se circumscrie respectării principiului legalităţii. Principiul legalităţii nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului; acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiţie este îndeplinită în cazul în care justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (în acest sens Hotărârea din 17 mai 2010, pronunţată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185). Astfel, este evident că prevederea convenţională are în vedere normele penale de drept substanţial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului nimic în Convenţie nu împiedică legiuitorul de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a art. 7 din Convenţie dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, şi nu de drept material (Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85). Aşa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.