Decizia CCR nr. 632/2016Paragraful 13

10. Se mai susţine că magistraţii sunt discriminaţi faţă de alte categorii profesionale în cazul în care sunt statornicite termene ferme de prescripţie, calculate între două momente: primul, de la data în care începe să curgă termenul - data săvârşirii abaterii; ultimul, final, până la care se calculează termenul de prescripţie - data aplicării sancţiunii. Esenţa principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii constă în aplicarea unui tratament echivalent unor situaţii identice, diferenţierile fiind admise doar în prezenţa unor temeiuri obiective. Raportând acest principiu la modalitatea în care a fost formulat art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, se poate observa că, în fapt, inexistenţa unui termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor echivalează, practic, cu imprescriptibilitatea răspunderii. Corelativ, situaţia diferă în cazul persoanelor ce se supun jurisdicţiei muncii sau normelor din statutul funcţionarilor publici, care prevăd termene clare înlăuntrul cărora poate fi aplicată o sancţiune disciplinară. În lipsa oricăror fundamente obiective, se creează un tratament discriminatoriu pentru magistraţi, sancţiunea disciplinară putându-li-se aplica oricând, în timp ce pentru personalul salarial, de drept comun, aceasta poate fi dispusă doar în anumite termene, respectiv "în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei", iar pentru funcţionarii publici "sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare". În concret, prin aplicarea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma sa actuală, se ajunge la situaţia inechitabilă şi vădit discriminatorie în care, pentru un magistrat, o sancţiune disciplinară poate fi aplicată oricând după săvârşirea presupusei abateri disciplinare (dacă restul termenelor ce vizează procedura disciplinară sunt respectate), pe când pentru un salariat ori un funcţionar public sunt reglementate juridic termene maxime înlăuntrul cărora poate fi aplicată o astfel de sancţiune. Tratamentul juridic diferenţiat, lipsit de fundament obiectiv, afectează în mod evident drepturile persoanelor care fac parte din corpul magistraţilor, fiind înfrânt principiul constituţional suveran al egalităţii persoanelor în faţa legii. În consecinţă, nu se poate vorbi despre caracterul echitabil al procedurii disciplinare, în condiţiile în care nu există un termen maxim până la care să se poată aplica unui magistrat o sancţiune disciplinară. Se subliniază şi faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care nu prevede un termen în care să poată fi aplicată sancţiunea unui magistrat, Secţia a respins excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare a pârâţilor.