Decizia CCR nr. 625/2016Punctul 21

21. Este adevărat că, prin hotărârile din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (paragraful 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „tribunal“, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor. Această concluzie a avut însă în vedere doar raţiuni ce ţin de esenţa noţiunii analizate, ce a fost indisolubil legată de competenţa „tribunalului“ de a se pronunţa, fie asupra drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului, fie asupra temeiniciei unei acuzaţii în materie penală, deci de a stabili vinovăţia inculpatului şi aplicarea pedepselor penale, întrucât, în România, numai instanţa de judecată beneficiază de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate. ...