Decizia CCR nr. 23/2016Paragraful 26

22. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile, din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (par. 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), a reţinut că "tribunal", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul parchetelor şi nici a procurorului general din România şi, respectiv, că, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. De altfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza Pantea împotriva României (paragraful 239), instanţa de la Strasbourg a reţinut că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un "magistrat", în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie, şi că, în consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit "de îndată", în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.