Decizia CCR nr. 745/2016Paragraful 14

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea din Dosarul nr. 448D/2016 susţine că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care împiedică administrarea de probe de către părţile din proces sau chiar de către procuror, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii statuat în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, dreptul persoanelor de a se adresa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil. În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, reţine că instanţa de contencios constituţional a clarificat statutul procurorului şi a actelor emise de acesta prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin care a statuat că "art. 278 din vechiul Cod de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct". Arată că această soluţie s-a întemeiat pe concepţia Curţii Constituţionale, exprimată în Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, potrivit căreia Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională, deşi, conform Constituţiei, face parte din "autoritatea judecătorească". S-a arătat, cu acel prilej, că «în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive.» Face precizarea că aceleaşi argumente se regăsesc şi în Hotărârea pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, prilej cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat statutul procurorului şi a conchis că acesta nu întruneşte cerinţele pentru a fi considerat o instanţă, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de independenţă prevăzute de acesta. Apreciază că exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie se referă la reglementarea prin lege a existenţei, competenţei şi procedurii instanţelor judecătoreşti. Aceste prevederi ale Convenţiei cer ca instanţa să aibă competenţa de a "hotărî", de a da o soluţie în speţele ce îi sunt înaintate spre soluţionare, fie acestea în materie penală sau civilă. Cu alte cuvinte, instanţa judecătorească trebuie să fie în măsură a aprecia ansamblul de elemente, în fapt sau în drept, care conduc la soluţia litigiului. Face referire la Hotărârea pronunţată în Cauza Sporrong împotriva Suediei, în care instanţa de la Strasbourg a statuat că, date fiind atribuţiile Curţii Administrative Supreme, care nu putea exercita, la acea dată, decât un control redus asupra măsurilor administrative care permiteau exproprierea, nefiind competentă să decidă asupra fondului cauzei, această instanţă nu putea fi considerată o instanţă judecătorească în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Apreciază că normele procesual penale criticate, atâta vreme cât permit o interpretare în sensul inadmisibilităţii administrării de probe în faţa instanţei de judecată - care judecă plângerea împotriva soluţiilor procurorului -, împiedică instanţa respectivă să aprecieze ansamblul tuturor elementelor, în fapt şi în drept, care conduc la soluţia litigiului, adică o împiedică să fie o instanţă, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Apreciază că nu există niciun argument întemeiat care să justifice inadmisibilitatea administrării unor probe în faţa judecătorului care judecă plângerea împotriva soluţiilor de clasare ale procurorului, cu atât mai puţin, argumentul potrivit căruia judecătorul trebuie să verifice probele din dosarul de urmărire penală, adică probele avute în vedere de procuror la momentul pronunţării ordonanţei de clasare. Susţine că normele procesual penale criticate încalcă principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât din conţinutul lor nu se înţelege cu necesitate că administrarea de probe în această fază a judecăţii ar fi inadmisibilă şi face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală din care rezultă că la dosar nu se poate depune altceva decât notele scrise privind admisibilitatea cererii. Apreciază că exigenţele de claritate şi predictibilitate a legislaţiei impun ca formularea acestei soluţii legislative să fie mult mai clară şi mai adecvată, astfel încât să fie înţeleasă de orice justiţiabil şi, în acest sens, face referire la prevederile art. 8 şi art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.