Decizia CCR nr. 745/2016Paragraful 15

11. Judecătoria Braşov - Secţia penală, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 448D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Pentru început, face referire la Decizia Curţii nr. 354 din 23 septembrie 2004, prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 278^1 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală, reţinând că "potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul a conceput art. 278^1 din Codul de procedură penală ca un răspuns la necesitatea garantării unei neîngrădite exercitări a dreptului de acces liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi a dreptului la apărare, prevăzute atât în Constituţie, cât şi în reglementările internaţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, acest text de lege stabileşte dreptul persoanei vătămate şi al oricărei altei persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate de a face plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror, la instanţa judecătorească în competenţa căreia ar reveni judecarea cauzei în primă instanţă, şi reglementează procedura de judecare şi de soluţionare a plângerii. Conform principiului oficialităţii procesului penal, instanţa judecătorească poate fi legal sesizată pentru judecarea unei infracţiuni, de regulă, numai prin rechizitoriul parchetului. Când procurorul refuză trimiterea în judecată, adoptând o soluţie de clasare a cauzei, de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, iar procurorul ierarhic superior respinge plângerea formulată împotriva soluţiei, persoana vătămată ori altă persoană lezată în interesele sale legitime se poate adresa cu plângere justiţiei. În cadrul judecării unei asemenea plângeri, instanţa judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea şi temeinicia soluţiei atacate. Aşa fiind, este evident că o asemenea examinare se poate face numai pe baza lucrărilor şi a materialului dosarului cauzei, pe care s-a întemeiat şi soluţia dată de procuror, precum şi pe baza eventualelor înscrisuri noi prezentate. Instanţa, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în fond, nu poate administra noi probe. Judecând plângerea, instanţa poate pronunţa una dintre cele trei soluţii prevăzute de art. 278^1 alin. 8: a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia dată de procuror, când constată că aceasta este legală şi temeinică; b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează soluţia atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, care urmează să completeze urmărirea penală înainte de soluţionarea finală a acesteia; c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează soluţia atacată şi, considerându-se legal sesizată prin plângere, întrucât la dosar sunt suficiente probe pentru judecarea cauzei, reţine aceasta spre judecare. În acest caz, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile procedurale privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac." În acelaşi sens, invocă şi deciziile Curţii nr. 412 din 12 octombrie 2004, nr. 414 din 12 octombrie 2004, nr. 440 din 26 octombrie 2004, nr. 31 din 25 ianuarie 2005, nr. 233 din 21 aprilie 2005, nr. 54 din 26 ianuarie 2006 şi nr. 165 din 28 februarie 2006 care conturează o jurisprudenţă constantă a instanţei de control constituţional în materia analizată. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că raţiunile expuse mai sus susţin şi actuala opţiune a legiuitorului de a limita administrarea de probe în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, câtă vreme natura acesteia nu s-a modificat în contextul reglementării în vigoare. Observă că şi în sistemul noii legislaţii procesual penale procedura în discuţie nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalităţii, al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate. Raportat la aceste aspecte, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a ordonanţei atacate numai pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, apreciază că este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. În sprijinul acestei opinii aduce ca argument şi faptul că prevederile art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală permit doar organelor de urmărire penală administrarea de probe în cursul urmăririi penale, acestea neputând să fie completate în procedura plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror. Susţine, de asemenea, judecătorul de cameră preliminară că, în cazul în care înţelege să se prevaleze de probe noi pentru a obţine desfiinţarea ordonanţei procurorului, partea are posibilitatea de a cere revocarea acesteia, în condiţiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cât priveşte conformitatea dispoziţiei criticate cu prevederea înscrisă în art. 1 alin. (5) din Constituţie, judecătorul de cameră preliminară apreciază că aceasta este suficient de clară şi previzibilă, din cuprinsul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultând cu claritate că în procedura în discuţie părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea sau temeinicia plângerii. Arată că opţiunea legiuitorului de a limita probaţiunea în această procedură rezultă şi din compararea textelor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală cu prevederea corespunzătoare din vechea reglementare - art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 - care prevedea posibilitatea administrării probei cu înscrisuri. Nepreluând în integralitate norma anterioară, legiuitorul şi-a exprimat, tacit, dar nu echivoc, preferinţa pentru neadministrarea de probe în această procedură.