Decizia CCR nr. 588/2016Paragraful 36

21. În ce priveşte critica referitoare la existenţa unor termene care ar condiţiona dreptul de proprietate privată, formulate faţă de prevederile art. 34 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea s-a pronunţat în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma unor critici similare. Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabileşte un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii pentru soluţionarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi de 36 de luni pentru dosarele de fond funciar. Prin Decizia nr. 174 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2016, Curtea a observat că textul de lege criticat face parte din ansamblul de reguli procedurale instituite de legiuitorul român în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Prin stabilirea unui interval maxim de timp în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire se realizează o limitare în timp a acestei etape administrative, ceea ce reprezintă o remediere a deficienţei legislaţiei anterioare, care nu prevedea vreun termen în acest sens. În virtutea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, persoanele care se considerau îndreptăţite în temeiul legilor reparatorii se adresau instanţei de contencios administrativ ca urmare a refuzului nejustificat de emitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei conţinând titlul de despăgubire, în condiţiile în care era asimilată unui refuz nejustificat de soluţionare trecerea unui interval de timp apreciat în mod subiectiv de acestea ca nerezonabil, de natură a justifica un demers jurisdicţional. Aşadar, omisiunea reglementării unui termen legal de soluţionare a dosarelor de despăgubire crea premisele unui comportament arbitrar al autorităţii administrative competente şi punea persoanele care se considerau îndreptăţite în situaţia de a acţiona în mod aleatoriu, valorificând o cale nespecifică de acţiune, la care recurgeau ca urmare a lipsei de certitudine în ce priveşte soluţionarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarelor de despăgubire. Ca atare, instituirea, prin textul de lege criticat în cauza de faţă, a unui interval maxim de timp în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să îşi îndeplinească această atribuţie reprezintă o concretizare a intenţiei legiuitorului român de clarificare a procedurii de restituire, prin conferirea unui grad de previzibilitate apt să dea expresie exigenţelor dreptului la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.