Decizia CCR nr. 559/2016Paragraful 20

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 393 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretare potrivit căreia "faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate". Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 393 din 28 mai 2015, Curtea Constituţională a reţinut concluzia la care a ajuns Înalta Curte, prin decizia mai sus menţionată, şi anume că, pe de o parte, toate cele trei infracţiuni prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate sancţionau pluralitatea constituită, fiind exclusă pluralitatea ocazională - o concluzie contrară însemnând ca simpla participaţie penală la săvârşirea unei infracţiuni să fie sancţionată de două ori, ca infracţiune distinctă, dar şi ca autorat, instigare sau complicitate la infracţiunea efectiv comisă, ceea ce este inadmisibil -, iar, pe de altă parte, că în sfera de incidenţă a art. 8 din Legea nr. 39/2003 intra pluralitatea constituită în vederea săvârşirii altor infracţiuni decât cele prevăzute în art. 2 lit. b) din aceeaşi lege (care definea noţiunea de "infracţiune gravă") ori care nu urmărea un scop material, textul neincriminând o infracţiune distinctă de art. 323 sau art. 167 din Codul penal din 1969, ci suprapunându-se cu dispoziţiile celor două infracţiuni, la care făcea trimitere expresă. Diferenţa specifică între art. 323 din vechiul Cod penal şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, pe de o parte, şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, pe de altă parte, nu consta în modul de organizare a grupului, ci în existenţa a două cerinţe suplimentare pentru a fi întrunite elementele infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, şi anume ca grupul să fi urmărit obţinerea unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material şi ca infracţiunea scop să fi fost una "gravă", astfel cum era definită de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, intrând în această categorie orice infracţiune pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii al cărei minim special era de cel puţin 5 ani (paragrafele 30-32 din Decizia nr. 393 din 28 mai 2015).