Decizia CCR nr. 491/2016Paragraful 31

25. De asemenea, Curtea mai constată că prin Decizia nr. 1.385 din 29 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, a statuat că textele criticate reprezintă norme de procedură, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate de a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, evident, cu respectarea Legii fundamentale. Având în vedere că, potrivit art. 129 din Legea fundamentală, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", iar, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", Curtea reţine că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, întrucât întreruperea soluţionării acţiunii unei persoane nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc, soluţia contrară echivalând cu refuzul accesului la justiţie, aşadar cu încălcarea unei norme constituţionale. Or, în aceste condiţii determinarea incidenţei art. 282 alin. 2 sau art. 244^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 revine instanţelor judecătoreşti în vederea stabilirii căii de atac împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, activitatea de aplicare în concret a normelor legale reprezentând atributul exclusiv al instanţelor de judecată. În ipoteza existenţei unei practici judiciare diferite, respectiv o interpretare şi aplicare neunitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa unificării acesteia.