Decizia CCR nr. 466/2016Paragraful 23

18. În acest context, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri. Astfel, în ipoteza formulării unei excepţii prin care se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legi sau ordonanţe, instanţa judecătorească are obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare, corespunzător rezultatului controlului efectuat. Cu alte cuvinte, formularea unor critici de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii diferite din legi sau ordonanţe necesită o analiză a fiecăruia dintre aceste texte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. Din această perspectivă, Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte "extra legem" şi chiar "contra legem" omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional.