Decizia CCR nr. 446/2016Paragraful 11

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale privind principiul legalităţii incriminării, întrucât nu întrunesc condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a normei penale. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate incriminează acţiunea de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori de evidenţiere a altor operaţiuni fictive dacă această faptă a fost săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Consideră că nu există nicio normă legală care să definească cu precizie, prin enumerare limitativă, noţiunea de "obligaţii fiscale" şi să îi contureze conţinutul în mod clar şi neechivoc. Astfel, Codul fiscal nu defineşte această noţiune, iar art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 prevede doar că "obligaţii fiscale" sunt obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală. Această determinare a domeniului de aplicare a normei de incriminare, prin trimitere la alte acte normative, nu este suficient de clară şi exactă, în condiţiile în care prevederile celor două acte normative sunt în permanentă schimbare. Invocă Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituţionale. Mai arată că legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, astfel că nu pot fi considerate ca fiind incriminate fapte numai prin asemănare, analogie, sau printr-o interpretare extensivă a textelor de lege din materie penală sau cu implicare directă în această materie. Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă, însă principiul legalităţii pedepsei se opune aplicării legii penale prin analogie. Afirmă că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat dreptul destinatarului normei de a fi informat într-o manieră lipsită de ambiguităţi asupra comportamentelor interzise, pe care este obligat să le evite. Pentru ca acest drept să fie asigurat în mod efectiv, enunţurile juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod neechivoc asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale (Hotărârea din 18 decembrie 1980, pronunţată în Cauza Crociani şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 25 martie 1983, pronunţată în Cauza Silver şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei şi Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României).