Decizia CCR nr. 432/2016Paragraful 10

7. În ceea ce priveşte încălcarea art. 24 din Constituţie, coroborat cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, art. 47 paragraful 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 14 paragraful 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, autorul excepţiei arată că dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat şi garantat constituţional, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Arată că asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului este supusă exigenţelor art. 90 din Codul de procedură penală, care prevede în mod expres şi limitativ situaţiile în care se acordă. De asemenea, menţionează că ajutorul public judiciar nu se acordă în cauzele penale conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Astfel, apreciază că legiuitorul a impus justiţiabililor obligativitatea formulării prin avocat a unei căi de atac menite să garanteze legalitatea hotărârilor judecătoreşti, fără a lua măsurile legislative necesare pentru a asigura asistenţa juridică a celor care nu dispun de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Ca atare, apreciază că obligaţia instituită pentru exercitarea recursului în casaţie echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului dreptului fundamental la apărare într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează însăşi substanţa dreptului la apărare. Asigurarea condiţionată a dreptului la apărare este de natură să conducă la privarea persoanelor interesate de dreptul de a formula şi exercita o cale de atac, ceea ce echivalează cu o sancţiune procesuală aplicată celor lipsiţi de veniturile necesare pentru plata serviciilor unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.