Decizia CCR nr. 419/2016Paragraful 22

18. Distinct de argumentele arătate anterior, Curtea a constatat că autorul excepţiei a criticat dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în situaţia concursului de infracţiuni. Astfel, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate - identică celei din prezenta speţă, deşi, potrivit actualului Cod penal, pedepsele au fost semnificativ diminuate, în cazul unei pedepse finale aplicate pentru fapte concurente săvârşite sub imperiul legii vechi, ar trebui ca pedeapsa rezultantă să fie mai întâi descontopită, iar ulterior pedepsele să fie micşorate în acord cu dispoziţiile art. 6 din Codul penal. Aşa încât, în măsura în care după aceste analize se va face aplicarea regulilor concursului de infracţiuni potrivit actualului Cod penal, în condiţiile în care noua lege este mai aspră, acest fapt contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că o critică formulată din această perspectivă pune în realitate probleme de interpretare şi aplicare a legii, care excedează controlului instanţei de contencios constituţional. Cu toate acestea, ţinând seama de jurisprudenţa în materie, Curtea a reţinut că, în ce priveşte legea penală mai favorabilă, instanţa de contencios constituţional a statuat cu valoare de principiu că o normă din Codul penal (în speţă raportarea se făcea la art. 5 din Codul penal) este compatibilă cu Legea fundamentală câtă vreme nu permite combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (a se vedea Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Cu acel prilej s-a arătat că legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu, sens în care legile se compară, dar nu se combină. O combinare a dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului (paragrafele 24 şi 25 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voinţa legiuitorului care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (paragraful 37 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că, în raport cu criticile formulate, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.