Decizia CCR nr. 397/2016Paragraful 35

29. Referitor la instituţia medierii, Curtea reţine că, pornind de la principiile generale enunţate în anexa Recomandării nr. R (99) 19 privind medierea în materie penală, adoptată de Comitetul de Miniştri în 15 septembrie 1999, în conformitate cu termenii art. 15.b. din Statutul Consiliului Europei, legiuitorul român a reglementat medierea şi profesia de mediator printr-o lege specială, respectiv prin Legea nr. 192/2006, care în art. 1 defineşte medierea ca fiind o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. De esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile. Art. 67 din Legea nr. 192/2006 stabileşte, pe de o parte, aplicabilitatea medierii şi în cauze penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă [alin. (1) ], iar, pe de altă parte, sfera de aplicare a medierii în latura penală a procesului ca fiind constituită din infracţiunile pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea înlătură răspunderea penală [alin. (2) ].