Decizia CCR nr. 380/2016Paragraful 39

31. Examinând criticile formulate, Curtea constată că acestea au fost invocate şi în privinţa reglementării anterioare. Astfel, prin Decizia nr. 1.163 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Curtea a reţinut că instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a declinării de competenţă, nu are caracterul unei judecăţi - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar. Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate reţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula o cerere de strămutare. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a cauzei, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. De altfel, şi Curtea de la Strasbourg a decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (Hotărârea din 18 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Puelinckx contra Belgiei). În ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată - în componenţa cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, intră numai judecători independenţi - înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanţe în faza de urmărire penală tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.