Decizia CCR nr. 337/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) , potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", în măsura în care se aplică în cazul unor pedepse stabilite anterior pentru mai multe infracţiuni concurente, contopite, în temeiul art. 34 din Codul penal din 1969, într-o pedeapsă rezultantă fără aplicarea vreunui spor sau cu aplicarea unui spor mai mic decât cel prevăzut de noul Codul penal, întrucât, prin stabilirea pedepsei rezultante în baza dispoziţiilor de lege criticate se ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni. În acest sens arată că, în cauză, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind cuprinsă între 10 lei şi 500 de lei). Având în vedere faptul că instanţa a admis cererea inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime, rezultând, deci, că aceste limite reduse sunt de la 8 luni la 3 ani şi 4 luni închisoare sau de la 135 la 225 zile-amendă. Pe cale de consecinţă, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pedeapsa care ar putea fi aplicată acestuia este, în mod evident, mai mică decât pedeapsa cea mai mare la care inculpatul a fost deja condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 465/F din 29 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2.212 din 30 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, într-o astfel de ipoteză, procedând la efectuarea operaţiunii obligatorii de contopire a pedepselor, instanţa ar trebui să aplice dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, mecanismul stabilirii pedepsei principale rezultante presupunând, într-o primă etapă, descontopirea pedepsei rezultante aplicate anterior şi repunerea pedepselor componente în individualitatea lor, şi anume 6 ani, 6 ani, 3 ani, 5 ani, 7 ani şi 8 ani, apoi aplicarea pedepsei celei mai grele, cea de 8 ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv din 27 ani plus pedeapsa ce ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare), astfel încât s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă cuprinsă între 17 ani 2 luni şi 20 de zile închisoare şi, respectiv, 18 ani 1 lună şi 10 zile închisoare. O astfel de pedeapsă rezultantă ar fi mai mare cu cel puţin 5 ani şi 10 luni şi cu cel mult 6 ani 9 luni şi 10 zile decât pedeapsa pe care ar executa-o inculpatul în ipoteza în care pedeapsa care ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni închisoare şi 3 ani şi 4 luni închisoare) ar fi executată separat, distinct de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pe care acesta o execută în prezent. Şi în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului în prezenta cauza la pedeapsa amenzii s-ar ajunge, prin aplicarea mecanismului de contopire a pedepselor, conform art. 39 alin. (1) lit. b) , d) , e) din Codul penal, la o pedeapsă rezultantă de 17 ani închisoare la care s-ar adăuga amenda ce ar fi stabilită în prezenta cauză. Rezultă deci că prin aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 s-ar ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, respectiv a art. 39 din noul Cod penal faţă de art. 34 din Codul penal din 1969, care nu prevedea aplicarea obligatorie a vreunui spor de pedeapsă, inculpatul urmând a fi pus în situaţia de a executa o pedeapsă care depăşeşte cu mult suma dintre pedeapsa rezultantă aplicată definitiv anterior şi pedeapsa ce iar putea fi aplicată în prezenta cauză, respectiv durata pe care ar executa-o inculpatul dacă nu s-ar proceda la contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente. S-ar ajunge astfel, în temeiul art. 39 din Codul penal, la aplicarea, numai prin raportare la pedepsele stabilite anterior în mod definitiv, a unui spor de cel puţin 5 ani şi 10 luni sau, după caz, de 9 ani, însemnând o treime din totalul pedepselor cu închisoarea, printre care şi cele definitiv stabilite, în condiţiile în care, prin sentinţa anterioară de condamnare, nu i s-a aplicat inculpatului niciun spor la stabilirea pedepsei pentru concursul de infracţiuni, conform art. 34 din Codul penal din 1969.