Decizia ÎCCJ nr. 22/2024 (RIL)Punctul VII

VII. Opinia specialiștilor 65. La nivelul Universității de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce privește problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. ... 66. Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roșu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad și a asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu, soluția corectă este de încetare a judecății recursurilor declarate de ambele părți. În susținere s-a considerat că ab initio nu ar fi posibilă realizarea unei disocieri între apelul formulat de reclamant și apelul formulat de pârât; continuarea procesului poate afecta iremediabil echilibrul dintre părți, în special dacă apelurile creditorului și debitorului, unul suspendat și altul nesuspendat, vizează aceleași aspecte. În acest sens, un tratament unitar asigură atât respectarea principiilor de bază ale insolvenței, cât și o soluționare echitabilă a litigiului. Totodată, admiterea continuării judecății recursului debitorului, în paralel cu suspendarea recursului creditorului, ar crea o situație anormală din perspectiva coerenței procedurale. Creditorul care ar trebui să își înscrie creanța la masa credală ar fi dezavantajat, în timp ce debitorul ar putea să se apere simultan pe două fronturi: atât în procedura de recurs, cât și prin contestațiile formulate în cadrul procedurii de insolvență. Aceasta ar contraveni principiului fundamental al egalității armelor, generând o situație disproporționată, în care creditorul ar fi forțat să își exercite drepturile exclusiv în procedura de insolvență, pe când debitorul ar beneficia de o apărare dublă. Mai mult, s-ar crea o discrepanță procedurală între judecătorul de drept comun și judecătorul-sindic. Judecătorul-sindic ar putea ajunge să se pronunțe asupra creanței înscrise de creditor, în timp ce, simultan, recursul debitorului ar continua să fie judecat de o altă instanță. Această dualitate ar genera riscul unor soluții contradictorii, încălcând caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență. Dat fiind caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență, judecătorul care soluționează recursul debitorului va trebui, în mod inevitabil, să suspende judecata, normele procedurii insolvenței având caracter special, iar soluționarea creanțelor, inclusiv a celor contestate, trebuind să aibă loc în cadrul procedurii colective. Astfel, chiar și din perspectiva dispozițiilor prevederilor generale ale suspendării judecății și ale caracterului special al procedurii insolvenței, nu se pune problema ca ambele proceduri să continue simultan, ci doar a prioritizării competenței judecătorului-sindic, ceea ce impune în orice ipoteză suspendarea judecății recursului debitorului în fața instanței de drept comun, atât timp cât subzistă cererea creditorului de valorificare a creanței sale pe calea procedurii insolvenței. Aceasta este o consecință directă a normelor specifice insolvenței, care prevalează asupra normelor generale de procedură civilă și asigură că toate apărările debitorului vor fi soluționate în cadrul procedurii colective. S-a apreciat că soluția inversă, în care ar continua judecata, nu are suport legal și logico-juridic, deoarece ar înfrânge principiile procedurii insolvenței și ar extinde efectele unei derogări tocmai asupra a ceea ce reprezintă regula, anume că toate creanțele împotriva debitoarei se vor valorifica unitar și colectiv în procedura insolvenței, excepțiile fiind expres și limitativ prevăzute, fără aplicabilitate în prezenta cauză. ... 67. Într-o a doua opinie, cea a dl drd. Sergiu Căileanu, s-a apreciat că se impune suspendarea/încetarea judecății apelului/recursului reclamantului și continuarea judecății apelului/recursului pârâtului/pârâtei aflat/aflate în procedura insolvenței/falimentului. În susținere s-a arătat că logica măsurilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este tocmai aceea de a permite și celorlalți creditori să conteste, dacă apreciază necesar, creanța creditorului aflat în litigiu cu debitorul. În lipsa acestor măsuri, egalitatea creditorilor debitorului insolvent/falit și caracterul concursual al procedurii ar fi practic anihilate. Aceasta întrucât unul sau altul dintre creditori nu poate cunoaște întreaga situație a debitorului în afara procedurii insolvenței, neavând acces în alt mod la informații strict personale legate de activitatea financiară a debitorului (inclusiv litigii). Creditorii pot cunoaște pretențiile altor creditori doar în cadrul procedurii, ca urmare a întocmirii tabelului de creanțe. Pe de altă parte, dacă creditorul litigant obține o hotărâre judecătorească definitivă ca urmare a continuării căii de atac, el va fi pus la adăpost de eventualele contestații ale celorlalți creditori, putându-se prevala de puterea de lucru judecat. Or, este evident că, într-o astfel de situație, ar fi încălcată atât egalitatea creditorilor debitorului falit, cât și caracterul concursual al procedurii de insolvență/faliment. În al doilea rând, și excepția prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în logica principiilor procedurii insolvenței/falimentului, justificându-se prin prisma principiului maximizării gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor. Mai mult, excepția prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 este în concordanță și cu faptul că debitorului îi este permis să formuleze acțiuni de drept comun împotriva oricăror persoane, chiar și a creditorilor lui, care nu vor fi de competența judecătorului-sindic. De altfel, acțiunea de drept comun va fi, ca regulă, singura posibilitate pe care debitorul o are la dispoziție pentru că, în cadrul procedurii de insolvență/faliment, acțiunile pe care le va putea formula și care sunt de competența judecătorului-sindic sunt expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 85/2014. Din punctul de vedere al autorului, soluția propusă nu îl prejudiciază nici pe creditorul a cărui cale de atac este suspendată/încetează de drept, fiindcă, raportat la calea de atac exercitată de către debitor, el are dreptul să formuleze întâmpinare, nefiindu-i negată posibilitatea de a contesta susținerile debitorului; pe de altă parte, soluția de suspendare/încetare care va fi dispusă cu privire la apelul său nu are drept consecință imposibilitatea de a-și mai valorifica pretențiile. Din contră, legea insolvenței îi conferă în mod expres o astfel de posibilitate, ceea ce înseamnă că soluția de suspendare/încetare de drept a căii de atac nu are ea însăși autoritate de lucru judecat pe fondul pretențiilor deduse judecății de creditorul respectiv. Principala obiecție care poate fi adusă acestei opinii este că, aplicând-o, se poate ajunge la pronunțarea unor hotărâri contradictorii, însă legea de procedură oferă mijloace procedurale efective pentru ca o situație de acest tip să fie evitată. În primul rând, administratorul/lichidatorul judiciar, dacă apreciază că pretenția pe care creditorul o formulează prin declarația de creanță este justificată, o va putea înscrie sub condiție în tabelul de creanțe, urmând ca creanța să fie definitivată sau nu în funcție de soluția dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. În al doilea rând, chiar dacă administratorul/lichidatorul nu înscrie creanța sub condiție, ci ca o creanță simplă, această măsură va putea fi contestată de către debitor pe calea contestației la tabel, în temeiul art. 111 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar judecătorul-sindic va putea dispune înscrierea sub condiție a creanței respective, urmând ca aceasta să fie definitivată sau nu în funcție de soluția dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. Pe de altă parte, judecătorul-sindic va putea dispune suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, astfel încât nici din această perspectivă nu se ajunge la situația pronunțării unor hotărâri contradictorii. În al treilea rând, chiar dacă se trece peste toate aceste măsuri și se ajunge la pronunțarea unor hotărâri contradictorii, partea interesată va putea promova calea de atac a revizuirii, pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. ... 68. Opinia Institutului Național al Magistraturii este în sensul continuării judecății ambelor apeluri în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, în condițiile în care față de debitor s-a deschis, în cursul soluționării căilor de atac, procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, în condițiile în care acțiunea civilă privește, deopotrivă, mijloacele procesuale puse la dispoziție atât părții care pretinde (subiectul activ), cât și părții care se apără (subiectul pasiv), nu se poate recurge la o scindare a celor două planuri, astfel încât interpretarea normelor în discuție ar trebui să aibă în vedere instituția juridică în ansamblul său; pe cale de consecință, dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I au în vedere acțiunea civilă care se află într-o cale de atac exercitată de debitor, fără ca acestea să impună exclusivitatea căii de atac precizate. Interpretarea propusă își găsește utilitatea cu atât mai mult în situația în care există critici referitoare la aceeași creanță, formulate de fiecare dintre părțile care au declarat cale de atac; se asigură, astfel, o soluționare unitară a acestora și se evită dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a chestiunii privind creanța în discuție, în condițiile în care creditorul nu a avut posibilitatea de a-și valorifica propriile susțineri, acestea nemaiputând fi analizate nici în cadrul unei eventuale contestații la tabelul preliminar de creanțe, formulate în condițiile art. 111 din Legea nr. 85/2014. Admițând că efectul deschiderii procedurii este suspendarea de drept a căii de atac declarate de creditor, astfel încât acesta va putea formula cerere de admitere a creanțelor (cu respectarea termenului prevăzut de art. 100 din Legea nr. 85/2014) și va avea dreptul de a-și valorifica susținerile sau apărările în cadrul contestației (formulate, după caz, de el însuși sau de către debitor), autoritatea de lucru judecat va produce efecte în favoarea uneia dintre hotărâri (hotărârea definitivă pronunțată în procedura contestației și decizia pronunțată în acțiunea de drept comun), în funcție de momentul la care se pronunță prima dintre acestea. S-a apreciat că nu se pot stabili efectele produse de hotărârile judecătorești numai în considerarea duratei procedurii, iar soluționarea ambelor căi de atac înlătură aceste dificultăți. Raportat și la Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, anume paragraful 98 al acesteia, inclusiv în cazul acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, atunci când acesta este o societate de asigurare/reasigurare, nu mai este posibilă neaplicarea excepției de la efectul suspendării de drept produs de deschiderea procedurii falimentului, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. Cu referire la soluția încetării acțiunii la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a arătat că aceasta nu poate interveni în ipoteza în discuție, deoarece încetarea acțiunii este grefată pe efectul suspendării de drept a judecății, limitând efectul acesteia din urmă până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, și nu intervine și în situația de excepție prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014; această concluzie poate fi dedusă din observarea procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 85/2014. ... 69. Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași a arătat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 262 alin. (4) , prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare față de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate acțiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanțelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept. Pentru identitate de rațiune, în ipoteza formulării de către creditori a unui apel/recurs privind aceeași creanță, se impune recunoașterea unui tratament juridic identic din perspectiva aplicării soluției de excepție de la regula suspendării judecății. Așadar, în calea de atac a apelului sau a recursului, judecata va putea fi suspendată sau încetată numai dacă nu există și o cale de atac exercitată de societatea debitoare. Pe cale de consecință, atât timp cât este îndeplinită situația premisă, respectiv existența și a căii de atac a societății debitoare, atunci întregul dosar parcurge etapa respectivă ca și cum nu s-ar fi deschis procedura de insolvență față de debitoare. Esențial este ca prevederile legale ambigue să fie interpretate și aplicate în așa fel încât să fie respectate atât specificitatea procedurii de insolvență a societăților de asigurări, cât și dreptul creditorului la un proces echitabil, prin asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părți să își poată susține și valorifica drepturile, respectiv apărările formulate. ... 70. Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice București a împărtășit opinia continuării judecății ambelor căi de atac de reformare formulate de cele două părți litigante, având în vedere unicitatea acțiunii, a dosarului, a hotărârii atacate, a creanței disputate, necesitatea de a se asigura coerență și consecvență procesului civil în cadrul căilor de atac de reformare, nonseparabililatea exercițiului acestor căi de atac ce împiedică scindarea regimului lor juridic, dar și preocuparea legiuitorului ca toate căile de atac (formulate împotriva aceleiași hotărâri) să fie transmise către instanța ierarhic superioară care trebuie să se pronunțe deodată asupra acestora. Astfel, regimul juridic unitar are la bază mai multe considerente. Pe de-o parte, căile de atac reprezintă forme de manifestare a aceleiași acțiuni civile, iar, pe de altă parte, acțiunea civilă își păstrează caracteristica de tot unitar, chiar dacă s-au formulat două căi de atac. Consecința o reprezintă inseparabilitatea celor două căi de atac din perspectiva continuității procesului și a pronunțării unei unice hotărâri asupra acestora. Criticile privesc aceeași creanță și, implicit, aceeași hotărâre (atacată), iar soluția contrară ar afecta în mod inevitabil și iremediabil coerența internă pe care un proces civil ar trebui să o aibă. Totodată, continuarea judecății uneia dintre căile de atac de reformare coroborată cu afectarea cursului judecății celeilalte căi de atac de reformare ar distruge orice urmă de coerență în exercitarea firească a judecății căilor de atac și orice urmă de consecvență juridică și ar crea un inevitabil și insurmontabil dezechilibru procesual. Mai mult, o astfel de soluție ar conduce la situații aberante în practică pentru că aflarea adevărului nu ar fi cu putință, ceea ce ar contraveni principiului procesului civil ce se degajă din art. 22 din Codul de procedură civilă, anume că nu pot exista două adevăruri judiciare. Nici soluția suspendării ambelor căi de atac, cu consecința încetării acestora în condițiile art. 75 alin. (1) teza ultimă, nu poate fi luată în calcul, câtă vreme nu există un temei pentru suspendarea căilor de atac promovate de debitor, ci, dimpotrivă, există obligația continuării judecării lor. ... 71. Facultatea de Drept din cadrul Universității București a apreciat că, în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, în condițiile în care față de debitor s-a deschis, în cursul soluționării căilor de atac, procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății, soluția este în sensul continuării judecății ambelor căi de atac. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că noțiunea de „acțiuni judiciare“ la care se referă termenul de „încetare“ are în vedere sensul prevăzut de art. 29 din Codul de procedură civilă, care, de altfel, reprezintă definiția doctrinară asumată de legiuitor: „Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.“ Din această interpretare se desprind două concluzii: – ceea ce ar urma să facă obiectul „încetării“ nu este reprezentat de calea de atac promovată în cauză, ci de chiar întregul mecanism pus la dispoziție de legiuitor pentru asigurarea protecției dreptului, dar și pentru asigurarea apărării, consecința fiind ștergerea retroactivă a efectelor (provizorii) ale hotărârii judecătorești atacate; ... – atunci când operează „încetarea“ se deschide posibilitatea discutării creanței în context colectiv, părțile beneficiind de o altă cale procedurală, dar fără a mai exista un impact din partea procesului declanșat prin acțiunea care a „încetat“. Această încetare nu face să se definitiveze anticipat efectele provizorii ale hotărârii supuse căii de atac, fără a exista o cenzură în calea de atac. ... Se deduce că atunci când legiuitorul a optat pentru soluția de a nu opera suspendarea judecății a făcut-o în scopul de a nu opera nici încetarea acțiunii judiciare, în logica de a sustrage clarificarea acestei creanțe, în legătură cu care există deja o hotărâre nedefinitivă, controlului în cadrul procedurii colective. În situația premisă, caracterizată prin faptul că atât creditorul, cât și debitorul au formulat calea de atac, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății (același drept), încetarea acțiunii este indivizibilă. Ea nu poate opera în mod divizibil prin raportare la fiecare parte, dacă în discuție este unul și același drept. Aceasta pentru că mecanismele puse la dispoziție de legiuitor pentru protecția dreptului de creanță al creditorului (reclamant) reprezintă condiția esențială pentru existența și exercițiul mecanismelor puse la dispoziția debitorului (pârât), pentru a-și asigura apărarea față de pretențiile creditorului. Nu este de conceput continuarea exercițiului acțiunii de către debitor (calea de atac nu reprezintă altceva decât o manifestare a acțiunii civile) din moment ce acțiunea ar fi încetat pentru cealaltă parte. Dacă vorbim de același drept subiectiv dedus judecății, acțiunea se manifestă printr-un ansamblu indivizibil de mecanisme și mijloace procedurale interdependente puse la dispoziția ambelor părți aflate în dispută. Prin urmare, dacă legiuitorul a stabilit o excepție de la încetarea acțiunii, atunci aceasta operează plenar pentru toate părțile. Pe cale de consecință, dacă din motivele expres prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu operează suspendarea judecății, se vor judeca toate căile de atac, exercitate atât de debitor, cât și de creditor împotriva hotărârii, atunci când privesc aceeași creanță dedusă judecății. Regula potrivit căreia în cazul în care împotriva hotărârii s-au exercitat mai multe apeluri (aplicabilă și în cazul recursurilor), acestea se judecă împreună [art. 471^1 alin. (8) din Codul de procedură civilă] susține teza avansată, deoarece, în esență, ea reprezintă materializarea ideii de indivizibilitate a diferitelor componente din ansamblul acțiunii civile. În mod asemănător, caracterul unitar al actului de procedură reprezentat de hotărârea judecătorească dă eficiență ideii conform căreia nu poate opera o încetare parțială a dreptului de a fi supusă cenzurii, cu atât mai mult cu cât în dinamica unui proces concret criticile pot să vizeze aceleași aspecte. ... ...