Decizia CCR nr. 261/2016Paragraful 29

24. Dacă suspendarea contractului individual de muncă poate fi înţeleasă ca o măsură justificată, necesară protejării intereselor angajatorului, nu mai puţin adevărat este însă că aprecierea constituţionalităţii acestei măsuri trebuie pusă în balanţă cu drepturile şi interesele celeilalte părţi a raportului de muncă, respectiv salariatul. Un drept ce îşi are temeiul în însuşi contractul individual de muncă este dreptul la muncă, care se bucură de consacrare constituţională prin art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestui text constituţional, dreptul la muncă "nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă". La nivelul reglementărilor internaţionale la care România este parte, dreptul la muncă este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care prevede că "statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept". Deopotrivă, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că "orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului", în timp ce art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamă că "orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber".