Decizia CCR nr. 189/2016Paragraful 19

14. În motivarea scrisă a excepţiei, autorul acesteia invocă şi neconstituţionalitatea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006. În ce priveşte invocarea acestei decizii, Curtea Constituţională observă că, în absenţa unei reglementări legale exprese care să precizeze instanţa competentă în această materie, instanţa supremă a statuat printr-o interpretare unică, aplicată de la acel moment în mod unitar de toate instanţele confruntate cu această problemă. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă. Soluţia pronunţată cu acel prilej de Înalta Curte a fost normativizată prin textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care prevede că, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 din aceeaşi lege, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.