Decizia CCR nr. 189/2016Paragraful 25

20. Soluţia legislativă prevăzută de textul de lege criticat reprezintă una din modalităţile prin care statul român a dat expresie, sub acest aspect, recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deciziile unităţii deţinătoare sau, după caz, ale entităţii învestite cu soluţionarea notificării prin care se respingea notificarea sau cererea de restituire în natură puteau fi atacate de persoana care se pretindea îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului competent teritorial. Deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor puteau fi, însă, atacate, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. În această din urmă situaţie, instanţa de contencios administrativ nu avea decât posibilitatea ca, în cazul în care constata nelegalitatea deciziei, să oblige, în virtutea art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o nouă decizie care să conţină titlul de despăgubire cuvenit. Prin Legea nr. 262/2007 a fost introdus în art. 18 din Legea nr. 554/2004 un nou alineat, alin. (6) , prin care s-a dat posibilitatea instanţei ca, la cererea părţii interesate, să stabilească prin dispozitiv un termen de executare a obligaţiei instituite în sarcina autorităţii administrative. În practică, atunci când se solicita, acest termen era, de regulă, de 30 de zile, dar uneori era şi mai îndelungat. Aşadar, finalitatea urmărită de persoana îndreptăţită, aceea de obţinere de măsuri reparatorii, se îndepărta, deseori constatându-se nesocotiri ale termenelor astfel fixate.