Decizia CCR nr. 157/2016Paragraful 47

În consecinţă, recunoaşterea posibilităţii executorului judecătoresc de a sesiza în nume propriu instanţa de executare în vederea validării popririi rupe echilibrul procesual existent între părţile raportului juridic execuţional (creditor şi debitor), întrucât o terţă persoană - distinct de creditor - acţionează împotriva unei părţi a raportului execuţional, respectiv debitorului obligaţiei, fără să justifice apărarea unui drept propriu al executorului judecătoresc care ar fi atins prin neexecutarea popririi, mai ales că, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în faza executării silite, organul de executare nu are de realizat vreun interes propriu (Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, precitată). Prin urmare, într-o logică argumentativă firească, se impunea receptarea în cauza de faţă a acestei soluţii de principiu consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce, pe cale de consecinţă, ar fi echivalat cu constatarea neconstituţionalităţii soluţiei legislative care consacră posibilitatea executorului judecătoresc de a acţiona proprio motu atunci când solicită validarea popririi.