Decizia CCR nr. 162/2016Paragraful 40

Impozitarea, ca prelevare obligatorie, are, de principiu, efectul diminuării proprietăţii, însă această diminuare este permisă de prevederile art. 44 alin. (1) teza finală, potrivit cu care "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului sunt stabilite prin lege". Aşadar, există o legătura directă între obligaţia generală a tuturor cetăţenilor prevăzută de art. 56 din Constituţie şi diminuarea proprietăţii ca urmare a aplicării regulilor de impozitare. Nu acelaşi lucru se poate constata între impozitarea unei baze fiscale care nu există. În speţa de faţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă tocmai o discriminare între creditorii care îşi pot ajusta baza de impozitare ca urmare a închiderii unei proceduri de faliment în care aceştia nu îşi mai pot recupera creanţele (existând o certitudine a imposibilităţii de recuperare a creanţelor) şi creditorii ale căror creanţe au fost şterse ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că în ce priveşte imposibilitatea recuperării creanţelor care au fost şterse ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare prezintă o reală certitudine din chiar momentul aprobării planului de reorganizare, întrucât, chiar şi în ipoteza în care debitorul s-ar redresa, creditorii nu mai deţin în mod legal nicio creanţă asupra acestuia. Aşadar, în oricare dintre ipoteze (intrarea în faliment sau redresare economico-financiară) creditorii ale căror creanţe au fost şterse ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare nu îşi mai pot recupera creanţele lor asupra debitorului astfel încât impozitarea contravalorii acestora este lipsită de bază juridică.