Decizia CCR nr. 120/2016Paragraful 17

14. Prin adoptarea acestei legi are loc o intruziune a statului în desfăşurarea unor procese civile, care are ca finalitate crearea unui dezechilibru între părţile din proces sau chiar "înlătură o cale eficientă de soluţionare a pretenţiilor reclamantului". Termenul de 5 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 164/2014, pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive nu este şi nu poate fi definit ca rezonabil, de vreme ce actul normativ care reglementează stabilirea şi plata acestor despăgubiri datează din anul 1998, deci de peste 16 ani, iar termenul de plată prevăzut de Legea nr. 9/1998, acela de 2 ani, în două tranşe, nu a fost respectat de statul român în majoritatea dosarelor soluţionate. Astfel, persoanele îndreptăţite la aceste despăgubiri au fost nevoite să promoveze acţiuni civile pe rolul instanţelor judecătoreşti pentru a obliga statul român să respecte o obligaţie legală, pentru ca ulterior să poată trece la executarea silită pentru a-şi vedea creanţele realizate. Prin urmare, prin eşalonarea acestor plăţi, se împiedică sistematic, justificat doar de argumente de conjunctură, realizarea unor creanţe împotriva statului. Or, o asemenea reglementare este în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii. Astfel, nu este permis autorităţilor statului de a se prevala de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească şi este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile.