Decizia CCR nr. 110/2016Paragraful 34

21. Examinând din această perspectivă excepţia prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Curtea a respins excepţia, ca neîntemeiată (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 110 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 12 mai 2015, sau Decizia nr. 291 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 7 iulie 2015). Cu acele prilejuri, Curtea a observat că invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări, iar scopul unei verificări suplimentare faţă de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situaţii generatoare de inechităţi care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiaşi imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu şi exclusiv ori recunoaşterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranţei legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă, o garanţie a recunoaşterii acestuia în mod just. Curtea a mai reţinut că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câştigat câtă vreme decizia/dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conţinând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptăţite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptăţită la restituire are o simplă expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanţă izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte. În plus, Curtea a precizat că deciziile autorităţilor administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanţei de judecată, singura care este competentă să se pronunţe în mod definitiv asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.