Decizia CCR nr. 102/2016Paragraful 19

15. Curtea a reţinut, prin decizia precitată, paragraful 21, că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care au fost efectuate urmărirea penală şi judecarea cauzelor. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. Aşadar, Curtea a reţinut aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că textul criticat consacră o excludere de la acordarea beneficiului scutirii de la plata taxei judiciare de timbru a persoanelor care au suferit un prejudiciu material/moral decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, este prevăzută ca infracţiune. Or, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv rezonabil pentru care persoana vătămată prin săvârşirea unei fapte care la data comiterii sale constituia infracţiune, dar cauza a fost clasată motivat de dezincriminarea infracţiunii respective, să nu beneficieze de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru pentru promovarea unei acţiuni pentru recuperarea prejudiciului civil cauzat. Prin urmare, durata cercetării penale sau, după caz, a procesului şi finalizarea acestora depind adesea de o serie de factori cum sunt data producerii faptei, gradul de operativitate a organelor de cercetare penală sau judiciare, incidente legate de administrarea probelor sau întocmirea expertizelor, îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase situaţii, durata cauzelor şi, în consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei, ci se datorează şi unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.