Decizia CCR nr. 68/2016Paragraful 21

15. Din analiza susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, se observă că aceasta este nemulţumită, în principal, de faptul că, în cazul concedierii colective pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, legea prevede anumite condiţii prealabile, respectiv o serie de obligaţii ale angajatorului de natură a asigura o protecţie socială efectivă, astfel cum sunt cuprinse în Secţiunea a 5-a: Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective, art. 68-74 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi care nu sunt aplicabile şi concedierilor individuale. Or, în opinia autoarei, prin neaplicarea acestui cadru legal şi concedierilor individuale, cu precădere în ceea ce priveşte obligaţiile angajatorului de notificare către inspectoratul teritorial de muncă [art. 72 din Legea nr. 53/2003] şi dreptul salariatului la reangajare [art. 74 din Legea nr. 53/2003], se creează un regim discriminatoriu între concedierile individuale şi cele colective. În acest context, menţionează că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 9 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 24 iunie 2011, prin care au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii [în forma nerepublicată], care prevăd că "decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: [...] d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64", nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.