Decizia CCR nr. 47/2016Paragraful 17

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că au fost formulate critici de neconstituţionalitate similare cu privire la dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, referitor la care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, prin care a definit (paragrafele 31-33) convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2) -(4) din Codul de procedură penală. Chiar dacă judecătorul, asemeni multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală. În plus, Curtea a constatat, prin decizia anterior menţionată (paragrafele 36-38), că dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, şi toate celelalte acte normative cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Aşa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu afectează prevederile constituţionale ale art. 124.