Decizia CCR nr. 23/2016Paragraful 21

17. În acelaşi sens, Curtea reţine că instituţia renunţării la urmărirea penală, reglementată la art. 318 din Codul de procedură penală, este diferită de instituţia reglementată la art. 18^1 din Codul penal din 1969, care reglementa posibilitatea aplicării de către procuror sau de către instanţa de judecată a unei sancţiuni cu caracter administrativ în situaţia în care, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, aceasta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Această distincţie are la bază faptul că noţiunea de "interesul public în urmărirea penală a unei infracţiuni", din cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală în vigoare, este diferită de cea de "pericol social" al faptei din cuprinsul art. 18^1 din Codul penal din 1969. Sub imperiul Codului penal anterior, se proceda la o înlocuire a răspunderii penale cu răspunderea administrativă, în timp ce noua reglementare îi conferă procurorului o competenţă distinctă, de apreciere a "interesului public" în soluţionarea cauzei. Curtea reţine că în scopul stabilirii pericolului social al faptelor săvârşite, conform art. 18^1 din Codul penal din 1969, procurorul sau instanţa de judecată, după caz, era obligat să verifice îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale normei penale anterior referite, putând face aprecieri cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când stabilirea interesului public în urmărirea penală a faptelor comise, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi făcută de procuror înaintea verificării existenţei acestor elemente, cu consecinţa renunţării la urmărirea penală a unor fapte prevăzute de legea penală, chiar şi mai înainte de dovedirea existenţei trăsăturilor esenţiale ale acestora.