Decizia CCR nr. 26/2016Paragraful 17

14. Referitor la această critică, Curtea observă că în evoluţia legislaţiei procesual civile soluţiile pe care instanţa de apel le putea pronunţa, în ipotezele analizate, au cunoscut un conţinut normativ diferit, legiuitorul propunând soluţii legislative distincte sau complementare, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Astfel, până la adoptarea, în anul 2005, a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, Codul de procedură civilă prevedea soluţia ca instanţa de apel să păstreze cauza spre rejudecare, fără a reglementa şi posibilitatea retrimiterii acesteia primei instanţe, din oficiu sau la solicitarea părţilor. În perioada 2005-2010 legiuitorul a prevăzut soluţia retrimiterii, din oficiu, a cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru ca, ulterior, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, să prevadă păstrarea cauzei spre judecare corelativ cu posibilitatea dispunerii trimiterii acesteia primei instanţe la propunerea părţilor, această ultimă soluţie legislativă având o configuraţie normativă relativ similară celei propuse în noua lege procesual civilă.