Decizia CCR nr. 19/2016Paragraful 22

16. Cât priveşte competenţa după calitatea persoanei sau personală (ratione personae), Curtea reţine că aceasta este determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii şi reprezintă o derogare de la competenţa materială obişnuită. Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii sau în momentul începerii judecăţii. În materia regulilor privind determinarea competenţei personale au fost reglementate, atât în Codul de procedură penală din 1968, cât şi în actualul Cod de procedură penală, două ipoteze distincte, constând în pierderea calităţii pe care o avea inculpatul la momentul săvârşirii infracţiunii şi dobândirea de către inculpat a unei anumite calităţi, după săvârşirea infracţiunii. Prima situaţie, pierderea calităţii de către inculpat, va determina şi modificarea competenţei instanţei de judecată, iar, de la această regulă, dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie două excepţii. Astfel, când competenţa instanţei a fost determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului ori s-a dat citire actului de sesizare a instanţei. Prin această reglementare sunt reluate dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, cu o singură deosebire, la lit. b) a alin. 1 al art. 40 din Codul de procedură penală din 1968, instanţa rămânea competentă să judece în circumstanţele în care inculpatul îşi pierdea calitatea pe care o avea la momentul săvârşirii infracţiunii după pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă.