Decizia ÎCCJ nr. 39/2024 (HP)Punctul VIII

VIII. Opinia specialiștilor 61. În opinia prof. univ. dr. Claudia Roșu, conf. univ. dr. Alin Speriuși-Vlad și a asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu, din cadrul Universității de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept, cu privire la admisibilitatea sesizării, s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, anume nu este vorba de o veritabilă problemă de drept și de lămurirea acesteia nu depinde soluționarea pe fond a cauzei. În cazul în care se va considera admisibilă sesizarea, s-a apreciat că pot fi considerate mijloace de probă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alți salariați sau alți reprezentanți identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecății în contradictoriu cu angajatorul, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversația a fost sau nu încunoștințată și și-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri, în măsura în care acestea pot fi calificate ca fiind mijloace materiale de probă în sensul dat de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În susținere, s-a arătat că solicitarea de a fi încuviințată administrarea probei cu o convorbire telefonică, fără acordul sau încunoștințarea celeilalte părți, poate fi admisă în procesul civil, respectiv în cadrul litigiilor de muncă, deoarece în cadrul acestor relații nu se pune problema încălcării vieții private; așadar, nefiind interzisă proba printr-o normă expresă, nu este încălcată vreo lege; nici bunele moravuri nu sunt încălcate, deoarece, în relațiile de muncă, angajatul, fiind partea care necesită ocrotire față de posibilele abuzuri ale angajatorului, poate să se prevaleze de probe care atestă starea de fapt care stă la baza cererii de chemare în judecată. Așadar, instanța de trimitere trebuie să evalueze dacă înregistrările audio au fost obținute în conformitate cu aceste principii și dacă folosirea lor respectă atât legislația națională, cât și standardele internaționale de protecție a drepturilor omului. În concluzie, noțiunea de „bune moravuri“ trebuie interpretată în contextul asigurării în cauză a unui proces echitabil și respectării loialității în administrarea probelor. Acest principiu este esențial pentru a menține integritatea procesului judiciar și protejarea drepturilor fundamentale ale părților implicate. În contextul litigiilor de muncă, aplicarea principiului loialității și a bunei-credințe devine și mai critică, având în vedere relațiile de putere dintre angajator și salariat. Orice probă obținută fără informarea prealabilă a persoanei înregistrate poate fi considerată a fi obținută în mod neloial, încălcând astfel atât drepturile salariatului, cât și pe cele ale angajatorului. În plus, utilizarea unor astfel de probe ar putea compromite climatul de încredere și cooperare necesar într-un mediu de lucru sănătos. Astfel, interpretarea noțiunii de „bune moravuri“ prin prisma loialității în administrarea probelor nu doar că se conformează standardelor internaționale, dar și asigură un echilibru just între drepturile tuturor părților implicate. Aceasta necesită o abordare diligentă și informată, unde fiecare parte este conștientă de consecințele acțiunilor sale și unde se respectă principiile fundamentale ale justiției. Evident, instanța de judecată sesizată va fi suverană să aprecieze dacă admite sau nu administrarea unei probe reprezentând o înregistrare audio, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, mijloacele materiale de probă, inclusiv cele cu caracter tehnic, putând fi folosite numai dacă îndeplinesc și condițiile generale de admisibilitate privitoare la pertinența și concludența lor. Conf. univ. dr. Dana Moțiu și lectorul Bogdan Dumitrache, cadre didactice ale aceleiași instituții de învățământ superior, s-au raliat opiniei potrivit căreia condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă nu sunt îndeplinite, iar pe fond au considerat că înregistrările telefonice și alte asemenea mijloace tehnice să nu fie considerate ca mijloace de probă atunci când sunt obținute „cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri“. Sintagma „respectarea/încălcarea legii sau a bunelor moravuri“ nu poate avea decât același conținut, indiferent de ramura de drept în care își găsește aplicarea. Astfel, specificul raporturilor de muncă nu poate amprenta răspunsul într-o manieră care să conducă la nesocotirea dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, tocmai specificul relațiilor de muncă ar trebui să reprezinte un indicator atât de relevant încât să determine furnizarea unui răspuns negativ la întrebarea instanței de trimitere, deoarece înregistrarea convorbirii telefonice ulterior încunoștințării, respectiv informării și/sau a obținerii acordului persoanei care ar urma să fie înregistrată ar constitui un început de dovadă (scrisă, dacă conținutul convorbirii ar fi tipărit) completat cu administrarea probei testimoniale în fața instanței de judecată. Regula de drept „tăcerea valorează consimțământ“ nu își găsește aplicabilitatea în acest caz. Celelalte ipoteze (încunoștințarea urmată de neobținerea acordului, dar efectuată în aceste condiții, într-un moment „prielnic“ și în mod premeditat; lipsa încunoștințării urmată de înregistrare, ulterior de informare asupra înregistrării realizate, iar subsecvent, de ratificare sau nu din partea persoanei înregistrate; lipsa încunoștințării urmată de înregistrare și folosirea înregistrării în absența informării persoanei înregistrate) demonstrează prin ele însele caracterul clandestin al înregistrărilor efectuate, aspect care determină ca mijlocul de probă să nu fie considerat ca fiind obținut cu „respectarea legii sau a bunelor moravuri“. În plus, specificitatea relațiilor de muncă se impune a fi valorizată în sens pozitiv: între colegi (și șeful sau reprezentantul acestuia au același statut în cadrul unității) este important a se clădi și menține relații sănătoase, întemeiate pe probitate profesională, încredere, în măsură să conducă la instaurarea și dezvoltarea continuă a unui climat de lucru coeziv, optim etc. Exprimarea fiecărui coleg trebuie să fie cu adevărat liberă și voluntară. Având în vedere că îndeplinirea sarcinilor de serviciu reprezintă prin ea însăși o activitate costisitoare din punctul de vedere al energiei consumate și nu de puține ori cauzatoare de stres, salariații trebuie încurajați în promovarea unei atitudini și comunicări deschise, sincere, apte să favorizeze cooperarea și conlucrarea intercolegială. Legiuitorul nu a urmărit ca relațiile de muncă desfășurate la locul de muncă într-o perioadă covârșitoare din cadrul fiecărei zile de muncă să se desfășoare exclusiv sau cu preponderență prin intermediul comunicărilor scrise, sub imperiul sentimentelor de frică, teamă, stres etc. induse de sloganul tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cum drepturile și libertățile fiecărei persoane se sfârșesc acolo unde încep drepturile și libertățile celuilalt, îndeplinirea interesului personal al salariatului care înregistrează este posibilă doar prin sacrificarea interesului salariatului înregistrat, „provocat“ în a face afirmații pe care, în condiții obișnuite, cel dintâi salariat nu le-a putut obține din partea celui din urmă. Sunt deteriorate nu numai relațiile de muncă triunghiulare dintre salariatul care înregistrează, salariatul înregistrat și persoana cu putere de decizie din cadrul unității, dar și relațiile dintre salariatul înregistrat și persoana cu putere de decizie din cadrul unității, iar în jurul acestor relații se vor găsi și alți colegi care se poziționează, aspect care determină șubrezirea colectivului de salariați pentru o perioadă de timp suficientă. De asemenea, simpla exprimare a opiniei personale de către salariatul înregistrat în convorbirea telefonică purtată cu colegul său este suficientă prin ea însăși în devoalarea aspectelor care țin de viața privată a acestuia, fiind dificil în a se face o delimitare strictă și constantă între aspectele profesionale și cele care țin de viața privată. Acest aspect este confirmat prin dispozițiile art. 74 lit. b) și c) din Codul civil. Considerarea locului de muncă ca nefiind un spațiu privat rămâne fără efecte juridice din moment ce o convorbire telefonică nu presupune, de regulă, prezența persoanelor față în față, în același spațiu, putând avea loc în cadrul sau în afara programului de lucru; și chiar dacă răspunsul ar fi unul pozitiv, buna-credință obligă a nu se lua în considerare înregistrările efectuate în condiții de clandestinitate. ... 62. Facultatea de Drept din cadrul Universității din București a apreciat că nu sunt admisibile înregistrările audio ale conversațiilor telefonice ale salariatului cu alți salariați sau reprezentanți ai angajatorului, în litigiile de muncă împotriva angajatorului, dacă persoana cu care salariatul a purtat conversația nu a fost încunoștințată și nu și-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. În esență, astfel de probe nu sunt admisibile în litigiile de muncă, întrucât: – sunt obținute fără acordul părții, adică prin încălcarea legii și a bunelor moravuri; ... – în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, iar relațiile de muncă sunt guvernate de principiul bunei-credințe; ... – reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată conform dispozițiilor constituționale, ale art. 74 din Codul civil și reglementărilor privind protecția datelor cu caracter personal; ... – art. 74 din Codul civil nu distinge în funcție de calitatea persoanei subiect al înregistrării, astfel că protecția dreptului la viață privată trebuie recunoscută persoanei fizice, indiferent de calitatea acesteia - salariat, coleg, superior ierarhic etc.; ... – în jurisprudența sa cu privire la aplicarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, C.E.D.O. a statuat că, de principiu, nu se pot exclude din domeniul de incidență al noțiunii de viață privată activitățile profesionale sau comerciale, art. 8 oferind protecție nu doar în cercul intim al unei persoane, ci și în timpul și parcursul activității sale profesionale (C.E.D.O., Camera, Hotărârea Niemietz contra Germaniei, 16 decembrie 1992, Cererea 13.710/88); ... – nu pot fi încadrate de Codul de procedură civilă printre probele ce se administrează legal în fața instanței de judecată, deoarece nu au caracter direct și nemijlocit pentru instanță; ... – faptul că instanța nu consideră admisibile în soluționarea cauzei astfel de probe nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiție, fiind atributul instanței să rețină numai împrejurările și mijloacele de probă determinante în aflarea adevărului judiciar. ... ... ...