Decizia CCR nr. 740/2015Paragraful 23

18. Curtea constată că, spre deosebire de durata maximă a arestului la domiciliu, care este reglementată doar în cuprinsul art. 222 din Codul de procedură penală, durata maximă a arestării preventive este prevăzută atât prin dispoziţiile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, cât şi prin prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. Curtea reţine, astfel, că, spre deosebire de arestarea preventivă, arestul la domiciliu nu beneficiază de o consacrare constituţională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. De altfel, având în vedere momentul introducerii acestei măsuri în legislaţia procesual penală românească, legiuitorul constituant nu ar fi putut face trimitere la ea, întrucât era inexistentă la data revizuirii Constituţiei, din anul 2003, singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, fiind, la acel moment, arestarea preventivă.