Decizia CCR nr. 740/2015Paragraful 10

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, potrivit prevederilor art. 222 alin. (9) şi art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura arestului la domiciliu şi măsura arestării preventive pot fi dispuse în cursul urmăririi penale, fiecare, pentru o durată maximă de 180 de zile. Se mai arată că Legea fundamentală prevede în cuprinsul art. 23 alin. (5) că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi 180 de zile, dar că aceasta a fost revizuită în anul 2003, când singura măsură preventivă privativă de libertate reglementată în Codul de procedură penală era arestarea preventivă. Se conchide că dispoziţia constituţională de la art. 23 alin. (5) , menţionând expressis verbis arestarea preventivă, avea în vedere, de fapt, măsurile privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. Se arată că, interpretând dispoziţia constituţională anterior referită în contextul evoluţiei legislative, prin care măsură preventivă privativă de libertate a devenit şi arestul la domiciliu alături de arestarea preventivă, dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţie trebuie interpretate în sensul că, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate nu pot depăşi 180 de zile. Se susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile Codului de procedură penală, care prevăd pentru fiecare dintre cele două măsuri preventive privative de libertate câte 180 de zile, în cauzele în care sunt dispuse ambele măsuri analizate, trebuie interpretate în sensul în care durata celor două măsuri, în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 180 de zile. Se arată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca durata privării de libertate în cursul urmăririi penale să fie mai mare de 180 de zile.