Decizia CCR nr. 213/2020Punctul 16

16. De asemenea, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, Curtea a reiterat faptul că măsura arestului la domiciliu este similară cu măsura arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor. Curtea a reamintit, de asemenea, lipsa importanței locului și a condițiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilității asimilării acestora. Prin aceeași decizie anterior citată, Curtea a constatat că prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale. În motivarea soluției sale, Curtea a observat că art. 23 alin. (5) din Constituție face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispozițiile Legii nr. 135/2010, ulterior revizuirii Constituției și că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reținerii, era arestarea preventivă; însă a reținut că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Curtea a subliniat că această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de instanța de control constituțional, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența invocată. Așadar, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate - cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23 - la 180 de zile. Curtea a conchis că a permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a se înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art. 23 alin. (5) . ...