Decizia CCR nr. 740/2015Paragraful 13

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 11 noiembrie 2014, textul criticat face ca, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive să depăşească perioada maximă de 180 de zile prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie. Se observă că, prin decizia anterior referită, instanţa de contencios constituţional a asimilat măsura arestului la domiciliu cu cea a arestării preventive, din perspectiva naturii şi a substanţei acesteia, ambele presupunând o privare de libertate. Se arată că, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la dispoziţiile art. 5 referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale că privarea de libertate poate lua forme diferite şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în sens clasic. Se susţine că interpretarea stricto sensu a dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Constituţie, interpretarea potrivit căreia acestea ar avea în vedere doar arestarea preventivă, duce la posibilitatea organelor judiciare de a restrânge libertatea individuală pentru perioade lungi de timp, a căror întindere să nu poată fi determinată. Se arată că şi dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal plasează măsura arestului la domiciliu, datorită gravităţii sale, alături de măsura arestului preventiv. Pentru aceste argumente, se susţine că voinţa legiuitorului constituţional a fost aceea de a include în perioada maximă de 180 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie, şi intervalele de timp în care persoana vizată este supusă şi altor măsuri decât cea a arestării preventive, ce au ca efect restrângerea libertăţii individuale.