Decizia CCR nr. 542/2015Paragraful 7

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare "fără citarea părţilor", încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât împiedică realizarea unui echilibru efectiv şi concret între drepturile acuzării şi cele ale apărării. Arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, care nu este parte în proces. Consideră că, în procedura penală, principiul egalităţii persoanelor îmbracă forma egalităţii armelor, pornind de la faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, egalitatea armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului. Deşi Constituţia nu consacră în mod expres principiul egalităţii armelor, acesta a fost integrat în sfera normelor constituţionale referitoare la protecţia drepturilor fundamentale, în virtutea prevederilor art. 11 şi ale art. 20 din Legea fundamentală raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Egalitatea armelor a fost confirmată de Curtea de la Strasbourg ca fiind o garanţie fundamentală a unui proces echitabil, chiar dacă consacrarea acesteia prin Convenţie este doar una implicită (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei). Astfel, acest principiu semnifică existenţa unui just echilibru între părţi, ceea ce înseamnă că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în condiţii care nu o dezavantajează în raport cu celelalte părţi din proces. În acest sens invocă Hotărârea din 30 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 23, Hotărârea din 7 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kress împotriva Franţei, paragraful 72, Hotărârea din 24 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Yvon împotriva Franţei, paragraful 31, Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, paragraful 56, Hotărârea din 6 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Stankiewicz împotriva Poloniei, paragrafele 68 şi 69, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Georgios Papageorgiou împotriva Greciei (nr. 2), paragraful 30, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Bălaşa împotriva României, paragraful 62, Hotărârea din 12 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Lagardere împotriva Franţei, paragraful 45). De asemenea, face trimitere la doctrina românească, în care s-a arătat că principiul egalităţii dintre acuzare şi apărare reprezintă o cerinţă şi o garanţie pentru echilibrul dintre interesele individului şi cele ale societăţii, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei penale. În fine, arată că, potrivit unei opinii, trebuie întrunite cumulativ trei condiţii pentru a putea fi constatată nerespectarea egalităţii armelor procedurale, şi anume parchetul să beneficieze de un drept suplimentar faţă de cel acuzat, acel drept să nu derive din natura funcţiei parchetului şi dreptul respectiv să îi creeze procurorului, în concret, un avantaj în cursul procedurii.