Decizia CCR nr. 506/2015Paragraful 8

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, arată că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să fie discutată în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire - cale extraordinară de atac - în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, conform interpretării de mai sus, este întemeiată, deoarece, deşi procurorul are acces la dosarul cauzei şi se prezintă în sala de şedinţă, în camera de consiliu, unde îşi poate expune argumentele pentru admisibilitatea sau nu a cererii de revizuire, partea interesată, revizuentul, nu este în măsură să îşi expună argumentele sale în aceleaşi condiţii, nu cunoaşte motivele pe care le formulează procurorul în şedinţa din camera de consiliu şi, astfel, nu este în măsură să îşi dezvolte toate apărările. Apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. În continuare, judecătorul de cameră preliminară arată că este de acord cu faptul că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Totodată, judecătorul de cameră preliminară este de acord cu faptul că, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (invocă, în acest sens, Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei, şi Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei). În acest context apreciază că, şi în condiţiile în care este vorba despre parcurgerea unui asemenea filtru a unei proceduri vizând admisibilitatea în principiu a unei cereri, iar nu a însuşi fondului cererii, legiuitorul trebuie să clarifice textul legii şi să se decidă dacă dă posibilitatea părţilor şi procurorului de a participa la o asemenea procedură ori, dimpotrivă, dacă procedura-filtru se desfăşoară fără participarea acestora, în camera de consiliu, aşadar fără dezbateri. În continuare, susţine că nu se pun probleme de constituţionalitate a unor astfel de dispoziţii în cadrul unei proceduri-filtru, care nu angajează fondul cauzei, dacă nu sunt invitate părţile şi procurorul pentru a pune concluzii, în considerarea jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, însă, dacă la o astfel de procedură-filtru este chemat numai unul dintre participanţii la procesul penal - una dintre părţile cauzei ori numai procurorul - fără a fi chemat şi participantul aflat pe poziţii de contradictorialitate, nu mai poate fi vorba despre o procedură care se desfăşoară cu uşile închise, fără dezbateri, ci despre o procedură care angajează dezbateri pe admisibilitatea în principiu a cererii, discuţii care, conform dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, au loc numai cu procurorul, fără a fi chemat şi titularul cererii pentru a i se face cunoscute concluziile reprezentantului Ministerului Public şi fără a i se da posibilitatea acestuia de a face cunoscut magistratului ce se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii care sunt motivele pentru care trebuie să fie respinse argumentele reprezentantului Ministerului Public, care sunt propriile argumente ale titularului cererii. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. Arată că vechiul Cod de procedură penală, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a respectat aceste principii, prin faptul că, anterior legii amintite, se prevedea în art. 403 alin. (1) că "Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu", ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege, prevăzându-se că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu". Aşadar, arată că legiuitorul vechiului Cod de procedură penală a avut de fiecare dată în vedere să respecte principiul egalităţii între procuror şi părţile unei cauze penale, lucru care nu s-a mai întâmplat la redactarea noului text de lege, respectiv art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală.