Decizia CCR nr. 492/2015Paragraful 18

14. Curtea constată că întreaga motivare a instanţei de judecată se cantonează în sfera unei problematici care excedează controlului de constituţionalitate a textului care formează obiectul excepţiei. Astfel, lipsa de predictibilitate invocată nu vizează în sine acest text, ci pe cele cuprinse în Codul de procedură penală referitoare la căile de atac, necesar a fi interpretate şi corelate în procesul aplicării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Or, o astfel de interpretare şi aplicare a normelor incidente în cauzele deduse judecăţii intră în competenţa instanţelor de judecată, fiind activităţi specifice şi inerente înfăptuirii justiţiei, iar nu realizării controlului de constituţionalitate ce vizează verificarea conformităţii legii cu Constituţia. Că nu este vorba în sine de o lipsă de predictibilitate a acestei din urmă norme legale o dovedeşte însăşi comparaţia pe care instanţa de judecată o realizează atunci când conchide că în materie civilă nu subzistă aceste probleme, ci doar în materie penală, ca urmare a modului în care Codul de procedură penală configurează căile de atac. Or, în măsura în care aceste din urmă norme ar fi caracterizate printr-o lipsă de precizie ce ar putea fi de natură să aducă atingere dispoziţiilor constituţionale, cu privire la acestea se pot formula excepţii de neconstituţionalitate în condiţiile legii. De asemenea, în măsura în care aceste norme ar fi de natură să creeze divergenţe de interpretare şi aplicare la nivelul instanţelor judecătoreşti, inclusiv prin coroborarea cu sistemul legislativ în vigoare, se poate face aplicarea dispoziţiilor privind asigurarea unei practici judiciare unitare, cuprinse în art. 471-477^1 din Codul de procedură penală.