Decizia CCR nr. 452/2015Paragraful 11

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin chiar natura lor, măsurile preventive impun o limitare sau o restrângere a anumitor drepturi sau libertăţi recunoscute subiecţilor de drept. Se susţine că, prioritar, această restrângere vizează libertatea de mişcare a persoanelor aflate sub imperiul vreuneia dintre măsurile preventive, iar gradul de intensitate a acestei restrângeri diferenţiază între ele categoriile de măsuri preventive. Se arată că, pe lângă restrângerea libertăţii de mişcare, se restrâng şi alte drepturi care sunt legate de libertatea persoanei, drepturi a căror exercitare implică o astfel de libertate. Se observă că pentru corecta realizare a scopului măsurilor preventive, astfel cum rezultă din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a mai prevăzut o serie de obligaţii care trebuie impuse în situaţia arestului la domiciliu sau a controlului judiciar. Se arată că obligaţia reglementată la art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală este una facultativă, rămânând ca oportunitatea aplicării ei să fie analizată de către instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele existente în cauză. Se susţine că, prin urmare, este vorba de o particularizare a măsurii preventive în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, în scopul unei bune desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unor noi infracţiuni. Se conchide că, în aceste condiţii, impunerea obligaţiei prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit.